Au un minut decind au vazut lumina zilei

Se nasc goi si cruzi, cu pielea ca coaja unui cais tomnatic. Se coc la caldura dragostei si a sperantei. Ii ating suflete naive si inimi seci pe cind ei au ochii puri si transparenti.Nu sunt incarcati de amintiri bolnave, de sentimente naprasnice. Nu se prabusesc in doruri flaminde si ruginite . Si n-are importanta , s-au nascut in cafeniul toamnei , sau in gheata iernii, sau in verdele crud al verii, sau in straveziul primaverii ,ei vad doar zbuciumul realitatii, si vad acea pata de negru pe albul imaculat. Nu au cazut in prapastia dezumanizarii .Nu se incilcesc in radacinile cumplite ale haosului omenesc.Ei vad ceea ce vad, simt ceea ce simt. Pe buzele lor pitici nicidecum nu citesti un zimbet intre doaua suspine. Fara durere, fara disperare, fara lacrimi de tristete. Ei simt doar parfumul sinului palid. Si doar un racnet mic al unui suflet ce va cuprinde lumi!

"Sub nisipul din pustie, cufundat e un popor"

Si ce daca e pustiu. Pustiul vindeca trairile , opreste emotiile...Plaminii se umplu cu aer uscat. Pustiu. Arsita si colb. Amarul secetei e ca cafeaua , care poate fi si dulce in zilele bune.Pustiu cufundat in pustiu. Acolo s-a si ingropat dorinta efemara de a ajunge la cerul albastru.
  Te inconjoara furtuna care nu-ti lasa timp de a iubi...si ti-e frica...iar cind ti-ai invins teama , frica te-a inghitit din nou. Ametesti in singuratatea goanei nebune.

 Si eu ...sint inca acolo, prizoniera in ochiul furtunei...si iarasi e pustiu. Am pus toate gindurile intr-o cutiuta de catifea si am lasat-o la dejunul Saharei.Pasul absent.Pur si simplu stau vinturata de nisipuri, ma usuc, ma pierd in lumina zilelor. In intunericul noptii ma inchid intr-un castel de ghiata sperind ca vintul sa nu spulbere amintirile ce-mi tin talpile pe pietricelele de nisip.

radacini de puncte

Trec ani, fug zile una dupa alta, topindu-se amgitor si sacru in bezna amintirilor rapite. Totul ce-a fost, ce o sa fie, se va impleti orgolios cu mine.Ce sunt eu? Ce reprezint? N-as crede ca sunt un nimic, sau nu vreau  sa cred ca sunt un nimeni! De ce? Sunt  eu! Dar cine eu? In schita profunda a realitatii sunt un punct! Da, un punct! Un amestec adinc de senzatii tihnite, bolnava euphoric de arta. Adormita de flacara suava a scrisului! Ma simt, aceasta sunt eu, aici. Punct! Cum pot sa fiu nu banal punct? Uricios, oboist de carari visatoare si lacrimi reci. Eu il vad plin de viata! Cit ascunde el? Pe cite le leagana salbatic. Cit e de nobil…o iluzie! Punct! E un vis ce se pierde in valuri albastre , o clip ace zboara flegmatic…e sfirsitul sperantei  naïve, bogate. Acum sunt un punct. Sunt inceputul, sunt  sfirsitul. Prin mine trec mii de drepte infinite, incilcite gratios cu radacini de praf. Punctul? Nu cred! Nu pot sa  cred ca sunt o atingere , un pistrui de pe chipul tinar, o femeie din cosmos. De ce ma pierd  usuratic in scopuri false? Chiar cred asa. Sunt eu! Numai un punct plictisitor sau tocmai un punct. Si pun sfirsitul acestei descrieri prea ipocrite si scriu punct. 

 

pas. dor. viata. (pe scurt)

.. Pasul absent. Stau. Pur şi simplu stau. Cred că nici nu vreau să mă mişc. Nu ştiu dacă este bine să mă mişc. Nici măcar nu ştiu unde, încotro, către cine.
Sunt mai sigura  pe mine aşa, stând pe loc. Aş putea face un pas şi cu ochii închişi, nu-i aşa (?), dar atunci m-aş minţi pe mine, aş lăsa viaţa să mă conducă, aş alege tot o cale nesigură. Pasul absent ... timpul pierdut. Oare ce este mai periculos?

Dezamagire in tristeti de nopti umbroase,ce-apasa sufletul parasit..(?)
Pasul e amintire,
Dor…
De inceput.

si porumbeii albi au umbra neagra

Nu uita! Suntem actori pe scena teatrului perfid.
Nu uita! Suntem perechea potrivita de alb-negru , negru-alb.
Eu -raza, tu-apus. Pierduta prin nenumarate umbre , am ajuns la umbra sufletului, si-am hranit-o cu amintiri. Ochii lui in ochii mei. Sunt pasarea ce se ascunde in visele ce ratacesc pe strazi. Odata ce am incercat zborul, am pasit pentru toteauna pe pamint cu ochii ridicati spre cer, acolo unde am fost si voi dori mereu sa ma intorc. Zilele par de plumb, tot ce mai stiu e ca, dincolo de nori, cerul inca e albastru. Dar el...il cheama ritmul pustiu al inimii, il cheama ura si nepasarea. Din plinsul lui, sa-u desprins petale de nisip. Le-am strins una cite una, sa le astern in cale, sub urme de talpi sa se imprastie. Stropi de ploaie ce-l orbesc cauta sa zboare. S-a impiedicat, si-a murdarit chipul in noroi, mizerie, scrum, jumatati de frunze verzi si rupte.  Si-a ridicat ochii si a zimbit, i  s-a miscat in coltul chipului visul cel de ieri. S-a lovit. Doare. S-a disperat... si-a pierdut enigma. Imi caut curcubeul , imi caut locul, cerul, inima , zimbetul. Caut fericirea in aroma unei cafele amarui, era si dulce , in zilele bune. Imi las niste clipe sa toarca intunericul, pentru toate plecarile din mine.
  Si eu, si el... ne vom impleti gratios cu speranta . Zboara palide, uitate in ochii umezi, blestematele sentimente. E toamna-n suflet, umbra lui se-aseaza...pe chipul meu. Si am sa fiu tacere.